Recenzie “Toata lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr

  • Titlu: Toată lumina pe care nu o putem vedea
  • Autor: Anthony Doerr
  • Traducere din limba engleză: Iulia Gorzo
  • Locul publicării/ data publicării: București, 2016
  • Editura: Humanitas Fiction
  • Originally published: May 6, 2014
  • Număr de pagini: 459
  • Premii: Pulitzer Prize 2015, Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction

Anthony Doerr s-a născut pe 27 octombrie 1973, Cleveland, Ohio și a publicat până acum două volume de povestiri, un text autobiografic, precum și două romane. A primit un titlu de Master of Fine Arts de la Bowling Green State University.

Romanul apărut în 2014, All the Light We Cannot See este considerat de critici cea mai ambițioasă și mai spectaculoasă operă a sa, fiind desemnat bestseller de către New York Times. Autorul a creat o poveste complexă, cu capitole scurte și elegante, o poveste despre umanitate, așa cum afirmă el însuși într-un interviu: «I was trying to write a human story about the war» .

Interviul este foarte interesant, recomand pentru cei care au citit deja cartea. Mai jos aveți linkul.

https://medium.com/@Powells/interview-with-anthony-doerr-author-of-all-the-light-we-cannot-see-3a3a501ccad2

Synopsis

Încă o carte cu tematică istorică, încă o capodoperă. Acțiunea din acest roman are ca premisă cel de al Doilea Razboi Mondial, fiind împărțită pe doua planuri: viața celui atacat și viața atacatorului.

Autorul prezintă o altă față a acestui razboi, și anume ocupația germană a Franței. Povestea urmează viețile a două personaje , Marie-Laure LeBlanc- o tânără franțuzoaică – și Werner Pfennig – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în tip ce amândoi încearcă să depășească suferința fizică și psihică îndurată în timpul războiului. Marie-Laure este o fetiță oarbă, care trăiește cu tatăl ei la Paris. Acesta își împarte viața între Muzeul de Istorie Naturală și casă, unde încearcă să-și învețe fiica să se descurce în lumea întunecată a umbrelor, construindu-i o machetă din lemn a orașului. Ea se va refugia dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga operă, în Saint-Malo. Pasionat de tehnică, și în special de transmisiunile radio, Werner visează și chiar ajunge la o școală militară, dar realitatea de care se lovește pare departe de ceea ce își imaginase, ajungând cu armata germană în Franța. Chiar dacă întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv viețile generațiilor viitoare. Povestea lor este însă și a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofițerii germani și despre care se spune că îi va oferi posesorului viață veșnică, dar niciodată fericire.

Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteie măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?

Cum ar fi să petreacă zece ani în casa asta înaltă și îngustă, ferit de lume, studiindu-i secretele, citindu-i volumele și uitându-se la fata asta?


“Toată lumina pe care nu o putem vedea” este o carte care se citește încet și repede, simultan: încet, cu atenție, dacă vrei să fii cuprins cu totul de poveste, să îți faci un plan, să proiectezi în imaginație toate detaliile, să-ți pui întrebări; repede, deoarece autorul a structurat-o în capitole scurte, și va exista în permanență o voce în subconștient care va zice ❛încă un capitol❜, astfel vei citi mult fără să îți dai seama. De asemenea, timpul acțiunii nu este linear. Se joacă cu memoria cititorului. Câteva capitole în anul 1940, apoi te trimite în viitor în 1944, apoi înapoi cu câțiva ani, tot așa. E un pic dificil de urmărit, dar spre sfârșit o să vedeți cât de fascinantă e partea legată de alternarea anilor în acțiune.

Pe parcursul lecturii am simțit viața încojurându-mă, atât de plăcut și de detaliat este scrisă povestea, încât devine la fel de reală precum cartea pe care o ții în mână. Este un roman despre umanitate, despre familie, povești de familie, solidaritate, despre puterea dorinței de a trăi, de a supraviețui. Mi-a plăcut mult, s-a jucat cu sentimentele mele: empatie aici, iar peste o pagină, o ură profundă.

Franța era foarte optimistă că invazia germanilor nu va avea loc și dintr-o dată s-au trezit că “Asta chiar se întâmplă!”. Marie-Laure încearcă să facă față veștii în timp ce este nevoită să-și părăsească casa și cele câteva cărți mult iubite, scrise în braille, și să se adapostească împreună cu tatăl ei în casa impresionantă a unchiului Etienne, un personaj care îmi este foarte drag. Lumea crede ca Marie e foarte curoajoasă, însă ea este de altă părere.

– Când am rămas fără vedere, Werner, lumea a zis că sunt curajoasă. Când a plecat tata, lumea a zis că sunt curajoasă. Dar nu e vorba de curaj aici – n-am de ales. Mă trezesc și-mi trăiesc viața. Tu nu faci la fel?

Mi s-a prezentat o lecție despre căldura sufletului, cât de sinceră poate fi față de cei de lângă noi, despre cum micile decizii și gesturi pot avea influențe majore, cum mână de la mână se poate schimba ceva. Pe fondul războiului, Marie-Laure luptă să rămână în viață, să ajungă în momentul în care își va recăpăta libertatea de a se bucura de micile plăceri, de a se plimba pe malul mării și să adune scoici, să studieze melci fără să aibă grija bombardamentelor. Încă mă trec fiorii dacă mă gândesc cum ar fi fost să fiu în locul ei, să nu pot vedea ce se întâmplă în jurul meu, să fie totul întuneric, și să nu știu din ce direcție vine pericolul.

Orașul, își spune Marie-Laure, începe să semene încetul cu încetul cu macheta ei din cameră. Străzile se golesc una câte una. De fiecare dată când iese din casă, devine conștientă de multele ferestre de deasupra ei. Tăcerea are în ea un neastâmpăr, ceva nefiresc. Își spune că așa trebuie să se simtă șoarecele când iese din vizuina lui pe o pajiște întinsă, fără să știe vreodată ce umbră se va abate din înalt.

În același timp, narațiunea urmărește și viața lui Werner, o altă lecție despre viața la orfelinat, fără ocrotirea unui părinte, s-a maturizat pe cont propriu. Din părțile de poveste care i-au revenit acestui tânăr am descoperit cu gust amar cât de nebună, de brutală a fost pregătirea soldaților germani, de la vârste foarte fragede. Am acumulat multă repulsie. În schimb m-am bucurat odată cu el de episoadele în care își dădea frâu liber la pasiunea pentru radiouri, mi-a lasat cu o senzație plăcută dorința lui arzătoare de a afla răspunsuri la întrebările despre diverse fenomene din fizica, biologie, etc. . Un mare “DE CE”?

Werner e asaltat frecvent de îndoieli. Puritate rasială, puritate politică – Bastian se declară oripilat față de orice formă de corupție și totuși, se întreabă Werner în miez de noapte, nu tot un fel de corupție e și viața? Un copil se naște, iar viața se dezlănțuie asupra lui. Îi ia unele lucruri, îl îndeasă cu altele. Fiecare îmbucătură, fiecare particulă de lumină care intră în ochi – corpul nu poate fi niciodată pur. Dar comandantul insistă asupra acestui lucru, e și motivul pentru care Reichul le măsoară nasurile, le compară culoarea părului.

Anthony Doerr a acordat multă atenție și la construirea celorlalte personaje, la fel de vii și de reale. Poate le veți descoperi singuri. Sunt numeroase secvențe înduioșătoare, care te pot atinge la inimă, într-un punct sensibil, episoade care provoacă un fel de click în minte, și muuuuulte pasaje care merită subliniate cu un creion.

Închei cu un ultim citat și sper că v-am stârnit puțin curiozitatea față de această carte.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie

Lots of hugs :*