Recenzii

Recenzie “Toata lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr

  • Titlu: Toată lumina pe care nu o putem vedea
  • Autor: Anthony Doerr
  • Traducere din limba engleză: Iulia Gorzo
  • Locul publicării/ data publicării: București, 2016
  • Editura: Humanitas Fiction
  • Originally published: May 6, 2014
  • Număr de pagini: 459
  • Premii: Pulitzer Prize 2015, Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction

Anthony Doerr s-a născut pe 27 octombrie 1973, Cleveland, Ohio și a publicat până acum două volume de povestiri, un text autobiografic, precum și două romane. A primit un titlu de Master of Fine Arts de la Bowling Green State University.

Romanul apărut în 2014, All the Light We Cannot See este considerat de critici cea mai ambițioasă și mai spectaculoasă operă a sa, fiind desemnat bestseller de către New York Times. Autorul a creat o poveste complexă, cu capitole scurte și elegante, o poveste despre umanitate, așa cum afirmă el însuși într-un interviu: «I was trying to write a human story about the war» .

Interviul este foarte interesant, recomand pentru cei care au citit deja cartea. Mai jos aveți linkul.

https://medium.com/@Powells/interview-with-anthony-doerr-author-of-all-the-light-we-cannot-see-3a3a501ccad2

Synopsis

Încă o carte cu tematică istorică, încă o capodoperă. Acțiunea din acest roman are ca premisă cel de al Doilea Razboi Mondial, fiind împărțită pe doua planuri: viața celui atacat și viața atacatorului.

Autorul prezintă o altă față a acestui razboi, și anume ocupația germană a Franței. Povestea urmează viețile a două personaje , Marie-Laure LeBlanc- o tânără franțuzoaică – și Werner Pfennig – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în tip ce amândoi încearcă să depășească suferința fizică și psihică îndurată în timpul războiului. Marie-Laure este o fetiță oarbă, care trăiește cu tatăl ei la Paris. Acesta își împarte viața între Muzeul de Istorie Naturală și casă, unde încearcă să-și învețe fiica să se descurce în lumea întunecată a umbrelor, construindu-i o machetă din lemn a orașului. Ea se va refugia dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga operă, în Saint-Malo. Pasionat de tehnică, și în special de transmisiunile radio, Werner visează și chiar ajunge la o școală militară, dar realitatea de care se lovește pare departe de ceea ce își imaginase, ajungând cu armata germană în Franța. Chiar dacă întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv viețile generațiilor viitoare. Povestea lor este însă și a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofițerii germani și despre care se spune că îi va oferi posesorului viață veșnică, dar niciodată fericire.

Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteie măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?

Cum ar fi să petreacă zece ani în casa asta înaltă și îngustă, ferit de lume, studiindu-i secretele, citindu-i volumele și uitându-se la fata asta?


“Toată lumina pe care nu o putem vedea” este o carte care se citește încet și repede, simultan: încet, cu atenție, dacă vrei să fii cuprins cu totul de poveste, să îți faci un plan, să proiectezi în imaginație toate detaliile, să-ți pui întrebări; repede, deoarece autorul a structurat-o în capitole scurte, și va exista în permanență o voce în subconștient care va zice ❛încă un capitol❜, astfel vei citi mult fără să îți dai seama. De asemenea, timpul acțiunii nu este linear. Se joacă cu memoria cititorului. Câteva capitole în anul 1940, apoi te trimite în viitor în 1944, apoi înapoi cu câțiva ani, tot așa. E un pic dificil de urmărit, dar spre sfârșit o să vedeți cât de fascinantă e partea legată de alternarea anilor în acțiune.

Pe parcursul lecturii am simțit viața încojurându-mă, atât de plăcut și de detaliat este scrisă povestea, încât devine la fel de reală precum cartea pe care o ții în mână. Este un roman despre umanitate, despre familie, povești de familie, solidaritate, despre puterea dorinței de a trăi, de a supraviețui. Mi-a plăcut mult, s-a jucat cu sentimentele mele: empatie aici, iar peste o pagină, o ură profundă.

Franța era foarte optimistă că invazia germanilor nu va avea loc și dintr-o dată s-au trezit că “Asta chiar se întâmplă!”. Marie-Laure încearcă să facă față veștii în timp ce este nevoită să-și părăsească casa și cele câteva cărți mult iubite, scrise în braille, și să se adapostească împreună cu tatăl ei în casa impresionantă a unchiului Etienne, un personaj care îmi este foarte drag. Lumea crede ca Marie e foarte curoajoasă, însă ea este de altă părere.

– Când am rămas fără vedere, Werner, lumea a zis că sunt curajoasă. Când a plecat tata, lumea a zis că sunt curajoasă. Dar nu e vorba de curaj aici – n-am de ales. Mă trezesc și-mi trăiesc viața. Tu nu faci la fel?

Mi s-a prezentat o lecție despre căldura sufletului, cât de sinceră poate fi față de cei de lângă noi, despre cum micile decizii și gesturi pot avea influențe majore, cum mână de la mână se poate schimba ceva. Pe fondul războiului, Marie-Laure luptă să rămână în viață, să ajungă în momentul în care își va recăpăta libertatea de a se bucura de micile plăceri, de a se plimba pe malul mării și să adune scoici, să studieze melci fără să aibă grija bombardamentelor. Încă mă trec fiorii dacă mă gândesc cum ar fi fost să fiu în locul ei, să nu pot vedea ce se întâmplă în jurul meu, să fie totul întuneric, și să nu știu din ce direcție vine pericolul.

Orașul, își spune Marie-Laure, începe să semene încetul cu încetul cu macheta ei din cameră. Străzile se golesc una câte una. De fiecare dată când iese din casă, devine conștientă de multele ferestre de deasupra ei. Tăcerea are în ea un neastâmpăr, ceva nefiresc. Își spune că așa trebuie să se simtă șoarecele când iese din vizuina lui pe o pajiște întinsă, fără să știe vreodată ce umbră se va abate din înalt.

În același timp, narațiunea urmărește și viața lui Werner, o altă lecție despre viața la orfelinat, fără ocrotirea unui părinte, s-a maturizat pe cont propriu. Din părțile de poveste care i-au revenit acestui tânăr am descoperit cu gust amar cât de nebună, de brutală a fost pregătirea soldaților germani, de la vârste foarte fragede. Am acumulat multă repulsie. În schimb m-am bucurat odată cu el de episoadele în care își dădea frâu liber la pasiunea pentru radiouri, mi-a lasat cu o senzație plăcută dorința lui arzătoare de a afla răspunsuri la întrebările despre diverse fenomene din fizica, biologie, etc. . Un mare “DE CE”?

Werner e asaltat frecvent de îndoieli. Puritate rasială, puritate politică – Bastian se declară oripilat față de orice formă de corupție și totuși, se întreabă Werner în miez de noapte, nu tot un fel de corupție e și viața? Un copil se naște, iar viața se dezlănțuie asupra lui. Îi ia unele lucruri, îl îndeasă cu altele. Fiecare îmbucătură, fiecare particulă de lumină care intră în ochi – corpul nu poate fi niciodată pur. Dar comandantul insistă asupra acestui lucru, e și motivul pentru care Reichul le măsoară nasurile, le compară culoarea părului.

Anthony Doerr a acordat multă atenție și la construirea celorlalte personaje, la fel de vii și de reale. Poate le veți descoperi singuri. Sunt numeroase secvențe înduioșătoare, care te pot atinge la inimă, într-un punct sensibil, episoade care provoacă un fel de click în minte, și muuuuulte pasaje care merită subliniate cu un creion.

Închei cu un ultim citat și sper că v-am stârnit puțin curiozitatea față de această carte.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie

Lots of hugs :*

Recenzie “Am scris noaptea in jurnal” de Veera Hiranandani

Cât durează să îți faci curaj să scrii primul articol pe blog? Cam jumătate de lună în cazul meu, but here I am. 😋 Mi-am propus ca principalul obiectiv al acestei pagini să fie promovarea gustului pentru lectură, dar cu timpul o să experimentez și alte subiecte. * wish me luck and fingers crossed you’ll like it*

Related image

  • Titlu: Am scris noapte în jurnal
  • Autor: Veera Hiranandani
  • Traducere din limba engleza: Iris-Manuela Anghel
  • Locul publicarii/data publicarii: Bucuresti, Epica 2019
  • Originally published: March 6, 2018
  • Numar de pagini: 236
  • Awards: John Newbery Medal

Una din micile vicii ale unui bookstagrammer este să fie atras de cărți la prima vedere după copertă. Așa mi s-a întâmplat și mie în cazul uneia dintre publicațiile de anul acesta de la editura Epica și anume “Am scris noaptea în jurnal”, de Veera Hiranandani, care mi-a furat privirea imediat. Pentru că mai voiam încă un motiv să o achiziționez, am căutat premisa pe care se dezvoltă povestea și am fost plăcut surprinsă: neînțelegerile dintre hinduși, musulmani, sikhi și cei de alte religii, în contextul anului 1947 când India este abia eliberată de sub dominația britanică și este împărțită în două state, din cauza conflictor religioase.

Pe scurt, cartea ia forma unui jurnal pe care Nisha, personaj-narator, îl primește odată ce împlinește 12 ani și astfel are ocazia să-și scrie toate gândurile, adresându-le mamei sale – care s-a stins din viață, sub forma unor scrisori, în speranța că o va putea auzi. Din primele pagini descoperim că fata are o viață destul de îmbelșugată, trăind liniștită lângă tatăl ei – doctor respectat în Mirpur Khas din Pakistan, Amil – fratele ei geamăn, Kazi – bucătarul și un foaaaarte bun prieten, Dadi – bunica din partea tatălui. Primele 100 de pagini cuprind viața Nishei de zi cu zi, presărate cu amintiri, astfel încât putem urmări gradat cum devine din ce în ce mai expusă la conflictele ce iau amploare în țara ei. Nisha și Amil sunt și musulmani și hinduși. Mama lor fusese musulmană, tatăl este hindus și susține că Pakistanul nu le mai oferă siguranța de odinioară. Nisha și familia ei sunt nevoiți să pornească într-o călătorie primejdioasă și să strabată cu trenul sau pe jos, un drum lung spre noul lor cămin aflat de cealaltă parte a graniței, în India.

Fragment din nota autoarei: “În unele locuri din India, conflictele izbucneau periodic. Totuși, înainte de Împărțire, existau zone în care oameni de mai multe religii, inclusiv musulmani, hinduți, sikhi, și populatii religioase mai puțin numeroase, ca parsi, creștini și jainiști, trăiau în armonie, laolaltă. În timpul trecerii granițelor, dintr-o parte în alta, tensiunile s-au intensificat și au avut loc numeroase lupte, cu pierderi de vieți, între musulmanii care intrau în Pakistan și hindușii si oamenii de alte religii care intrau in India.[…] Se estimează că peste 14 milioane de oameni au trecut granița și cel puțin un milion de oameni au murit în timpul acestei deplasări (unii spun mai mult, alții mai puțin). Este cea mai mare mișcare în masă din istorie.”

De ce li s-a permis britanicilor sa ne conduca? Nu aveau si ei un popor pe care sa-l guverneze?


Ce mi-a placut & ce am apreciat la carte

“Am scris noaptea în jurnal” este o lectură ușoară, rapidă, perfectă pentru “o carte răcoroasă” de vară sau ca medicament pentru un reading-slump, având în vedere că este scrisă din perspectiva unei fete de 12 ani. Totuși, veți fi surprinși de maturitatea precoce a Nishei pe care v-o pot dovedi prin câteva citate:

Una e sa înțelegi faptele, și alta să înțelegi de ce faptele devin fapte.

Poate am așteptat ca sentimentele mele să nu mai clocotească precum legumele puse la fiert pentru dal, sperând că se vor răci suficient de mult cât să le pot gusta.

acesta este preferatul meu >.<
Related image

Veera Hiranandani predă pe înțelesul tuturor o lecție de istorie care nu se face la școală, inspirată din experiența ramurii paterne a familiei ei, o problemă încă actuală și deprimantă. Cum să le explici unor copii că în numele religiei oamenii ajung să se rănească și să se omoare între ei? Nisha este supusă unei maturizări forțate, neîncetând nicio clipă să pună sub semnul întrebării necesitatea acestor conflicte. I se pare absurd, fără rost, exact cum și este, de fapt. Câtă dreptate poate avea un copil, și cât de simple sunt aceste adevăruri. Lumea ei își schimbă cursul normal din momentul în care niște bărbați vin acasă la ea și oamenii încep să vorbească de prea multe ori în șoaptă. Nisha, Amil, tatăl lor și bătrâna învață să fie puternici, să spere, să meargă mai departe kilometri întregi de deșert pentru a păstra familia unită, în ciuda durerii, a setei cumplite, a dorului de casă.

Autoarea a reușit să construiască foarte bine celelalte personaje: chiar dacă acestea sunt prezentate doar prin ochii Nishei – perspectivă subiectivă, care de obicei este înșelătoare și nu oglindește realitatea ( e o subiectivitate cu nuanțe obiective, cum să explic; nici măcar nu știu dacă există așa ceva ((= aș putea spune că e opusul lui Ștefan Gheorghidiu care dă pe afară de interiorizare și subiectivism ) – am reușit să îmi fac o imagine și o părere conturată despre fiecare fără să am impresia că Nisha ar spune orice altceva decât ceea ce era evident. Am avut încredere în protagonistă că va descrie realitatea din sufletele celor din jurul ei și nu m-a dezamăgit.

Am prins foarte mult drag de relația cu fratele ei. Cei doi au o legatură atât de puternică, de sinceră, chiar înduioșătoare. N-am mai citit până acum despre atâta iubire și susținere între frați. Sunt mereu atenți la nevoile și problemele ceiluilalt.

Eu am obiceiul de a asocia cărțile cu textura unei mâncări, și uneori cu gustul ei. “Am scris noapte în jurnal” e ca un măr aproape copt perfect, care te surpinde când dai de părțile mai acrișoare, care, dacă sunteți ca mine, sunt cele mai bune. Am avut acces la gândurile unei copile tăcute, căreia îi place mai mult să asculte decât să vorbească, care face eforturi să fie mai bună și să se cunoască pe sine, cu o inimă mare și o pasiune moștenită de la tatăl ei pentru gătit, încât nu de puține ori m-a fermecat felul ei de a privi și de a trata situațiile.

Dragă mamă,

Kazi îmi spune uneori povești despre tine. Îl rog rareori să mi le spună, căci mi-e teamă că, într-o bună zi, se vor sfârși. Vreau să le păstrez ca pe o comoară.

Vă anunț că această carte va fi o întreagă cursă culinară. Luați-vă mâncare, snacks-uri lângă voi dacă veți citi cartea, pentru că ori vi se va face foame subit, ori veți pofti la mâncărurile indiene ca niciodată. *tehee* 🤤 Tare mă întreb ce gust o fi având gulab jamun.


Asteptari versus realitate

Recunosc că mă așteptam la o carte mai solicitantă emoțional, la mai mult chin și suferință în experiența trecerii graniței – aici s-ar putea să fie vina mea, pentru că sunt obișnuită cu lecturile pe tematică de război, în special nazism; cum asta este tot o carte legată de un eveniment istoric, aveam speranța ca Veera Hiranandani va da mai multă complexitate călătoriei Nishei până în India. E îngrozitor să faci foametea și, mai rău, să rămâi fără apă în deșert, dar îmi imaginasem că se vor întâmpla mai multe în drumul lor. Ca să fi fost o carte cu adevărat șocantă, precum Hoțul de cărți, să zicem, ar fi avut nevoie de mai multă complexitate la nivelul acțiunii. Romanul devine mai răvășitor când compari lumea lor cu a ta, când încerci să te pui în locul lor. Cartea e de apreciat pentru că dă de gândit, prin simplitatea ei.

Dar tata nu i-a dat ascultare […]A luat de jos cuțitul și fesul bărbatului. I-a pus apoi mâna pe umăr și i-a oferit lucrurile. Omul și-a ridicat, speriat, capul.
– De-ar fi să plătim ochi pentru ochi, întreaga lume ar orbi, a spus tata

⭐⭐⭐⭐

Cu drag,

Nisha

am scris primul articol YASSSSS ✊